Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.(…)

Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemenea
Uitarii celei oarbe.

De greul negrei vecinicii,
Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi, în schimb
O ora de iubire…

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as întoarce-n chaos…
Si din repaos m-am nascut,
Mi-e sete de repaos.

Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume

Tu vrei un om sa te socoti,
Cu ei sa te asameni?
Dar piara oamenii cu totii,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt
Deserte idealuri
Când valuri afla un mormânt,
Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parând pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi
Sa-ti dau întelepciune?

Vrei sa dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Sa se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamântul în bucati
Sa-l faci împaratie.

Îti dau catarg lânga catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamântu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
Si vezi ce te asteapta.(…)

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mari din tot înaltul:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.

~Mihai Eminescu~

Și vedem doar fluturi moi,

De-abia lopătînd prin aer;

Roua-i grea, crinul e fraier

Și izvorul parcă plînge,

Picurat c-un proaspăt sînge

Și albastru, de balaur

Ce-și spală solzii de aur…

Un joc de-a baba-oarba,copilaresc de tot.Cu ochii legati,cuprinzi in brate copaci,crezand c-ai prins-o,si-i auzi rasul aiurea;fugi iarasi intr-acolo, urmarind zvonul rasului neastamparat;te-ncurca fiindca uneori rade cu buzele inchise,te-ntorci,prinzi alt copac,si o auzi razand in alta parte;si deodata iti cade singura in brate,cu rasul dintilor albi,care te orbeste,scotandu-te din plinul intuneric de pana atunci.

Ionel Teodoreanu – “La Medeleni”